Ana se resemneaza

„…Mergand in pas tarat, isi da seama ca florile de castan nu mai miros asa cum o faceau candva. Sau poate, doar mirosul ii pare altul, cand floarea nu i-a fost oferita de un suflet cald. De fapt nici aerul de primavara nu ii pare acelasi. Parca si-a pierdut din dulceata anului trecut. Pana si vantul este putin mai uscat, iar in loc sa’i mangaie buzele pe care el i le saruta candva, le increteste, dandu-le un aspect de fruct trecut.
Este satula de amintirile ce o napustesc la fiecare pas, s-a saturat sa numere stelele seara ca sa poata adormi, dar mai presus de toate, s’a saturat de iluzia iubirii pe care inca incearca sa o alunge. Parca totul s-a petrecut chiar ieri. Inima ii refuza ideea ca el, ar fi putut face asa ceva. Si desi se forteaza sa-l urasca, nu reuseste decat sa il iubeasca mai mult.
Deseori, ocoleste parcul in care-si petrecea zilele insorite de vara. Ii par prea triste bancutele pline de inimioare si nume. Candva era si iubirea lor insemnata pe una din ele, dar asta e tot ce-a ramas din ea. Se pare ca singurele lucruri eterne din dragoste, sunt resentimentele de apoi si vesnicele intrebari: unde s-a gresit? cine a gresit? Si ceea ce mai mereu a lipsit, a fost un raspuns la toate aceste interogatii chinuitoare.
Desi sunt atatea momente in care isi spune ca ii e mai bine fara el si desi incearca atat de des sa-si cladeasca un viitor din care prezenta lui lipseste, cumva, totul o poarta inapoi spre acea dragoste. Se intreaba mereu ce ar face el in locul ei, dar singurul lucru de care este absolut sigura si pe care el a tinut mortis sa i-l expuna, este lejeritatea de care poate da dovada, atunci cand vine vorba de a renunta la ceva drag. Este singurul om pe care il stie, ce poate intoarce spatele celui mai pretios lucru din viata lui, fara regret, fara rusine, fara teama, fara mila…
Si chiar de sunt dati in care imaginatia isi permite mai mult decat ar trebui, sau cand inima ignora impulsurile ratiunii, reuseste cumva sa se adune, sa se ridice si sa’si continue drumul. Sunt momente cand si-as dori sa puna totul intr-o carte, sa il demaste lumii intregi. Poate si-as dori sa il urasca o planeta intreaga, pentru ca ea una, nu ar fi in stare. Si-as dori sa il urasca o umanitate intreaga, iar ea sa fie singura care i-ar mai oferi o a doua sansa, ea sa fie singura care l-ar mai putea iubi vreodata. Se gandeste si spera, ca macar atunci sa fie din nou al ei.
A platit mai mult decat era prevazut si ar plati de 10 ori mai mult. Ar mai suferi o eternitate, ar mai varsa o mare de lacrimi si l-ar lasa sa-i mai franga inima de 1000 de ori. Uneori se gandeste ca ar fi dispusa sa-si vanda sufletul, pentru doar vreo cateva clipe langa el, dar pana si lui Balaam i s-a scarbit de atata umilire. Nici focul Ghenei nu i-ar putea aduce atata durere ca flacarile dragostei ce o poarta, asa ca este lasata aici, sa pofteasca ceva ce nu va fi niciodata al ei.
Si totusi inca astepta. Asteapta privind pe geamul la care il astepta mai pana ieri sa vina, asteapta sarutand pozele in care pareau atat de fericiti, asteapta ziua de maine visand la cea de ieri, asteapta langa telefon, sperand ca o sa sune…si astfel l-a asteptat, pana intr-o zi, cand in cele din urma, telefonul a sunat.
Dar a ezitat o clipa, apoi doua, ca in cele din urma sa se piarda din nou in ganduri si in intrebari : „Oare vrea sa ne impacam? Oare, vrea sa ma vada? Oare ma vrea inapoi? Oare….”
Si pana sa-si incheie ultimul gand, telefonul a incetat sa mai sune. Lacrimile au inceput sa curga siroaie, iar hohotele pareau sa-i insoteasca agonia…netezind parca o urma de resemnare. Dar telefonul suna iarasi. Lacrimile se opresc ca la comanda, inima incepe sa-i bata cu putere, mainile ii tremura si buzele ii infloresc intr-un rosu aprins. Ridica telefonul de pe masa si raspunde pe un ton timid dar vesel:
– Buna!
Vocea de la capatul celalalt, parca ezitand si inghitind in gol, raspunde balbaind pentru inceput un salut sec:
– Da, b-buna…vroiam doar sa te rog sa-mi inapoiezi jacheta pe care ti-am lasat-o in acea seara cand iti era frig. Trec maine…
Si inainte sa termine ceea ce avea de gand sa spuna, telefonul i-a raspuns cu un ton de ocupat. Abia atunci, el si-a dat seama ce a pierdut si tot atunci, ea, in sfarsit, s-a resemnat. „

~ de sirenes pe 15 mai 2011.