Blestem

Uneori, fiinta mi se prabuseste extaziata in visare. Alteori,  blestema clipele cand visez. Atatea iluzii adunate printre lacrimi si atatea cuvinte rostite fara noima imi sufoca existenta. Dar continui sa le strang pe toate, sa le prind la piept si sa mi le inchid in suflet. Le tin acolo, pentru zilele cand tot ce voi avea, vor fi amintirile.  Si desi timpul nu mai cunoaste mila, desi buzele au uitat ce inseamna compasiune, chiar daca ochii nu mai lacrimeaza din iubire, iar mainile au uitat cum se impreunau candva in ruga,  inima inca isi cunoaste dorul. Ea e singura care poate fi capabila de ura cat si de iubire. E singura care poate uita si ierta, dar si singura care isi poate aminti o vesnicie. Doar ea se poate farama in mii de bucati iar apoi renaste dintr-un singur strop de iubire onesta.

Dar nu o vreau. Nu ii mai gasesc intrebuintare in scurta-mi trecere prin aceasta lume. Am incetat sa mai visez, sa mai simt si sa mai iubesc, veacuri in urma. Am renuntat sa mai sper, sa mai cred si sa imi mai doresc iubire. Imi dau seama ca, e prea pretioasa ca sa fie purtata la vedere, intr-o lume plina de mizerii. As lasa-o nepatata, tintuita intr-o vitrina, expusa in fata tuturor. E dovada mea, ca in orice suflet, indiferent de cata durere se afla, de cat intuneric este cuprins si de cate lacrimi este innecat, undeva acolo, se afla o mica oaza de pace, de speranta si de dor. Acolo se gaseste urma de umanitate ce a ramas in fiecare din noi si pe care o numim platonic „iubire”.

Si totusi, am renuntat la umilinta, pentru lumini multicolore si orbitoare, am aruncat la gunoi inocenta si am inlocuit-o cu lucruri excentrice iar puritatea iubirii am transformat intr-un cliseu ieftin.

Apoi te-am intalnit pe tine.
Cine esti tu straine? Cu ce drept imi ceri sa-ti las in mana, ceea ce am mai de pret? De ce as da aur in mana unui talhar? Asa s-au jurat toti, mic cu mare, tanar cu batran, ca tot ce vor, e iubire. Ati insirat haotic minciuni, care mai de care mai elaborate. Zilnic ati devenit mai atenti la detalii si cu timpul ati devenit maestrii ai iluziilor. Uneori v-as dori sa va
innecati in marea de lacrimi pe care ati lasat-o fiecare in urma.

Alteori v-as dori atata iubire, incat madularele sa vi se usuce de dor. Sa uitati ce inseamna singuratate odata pentru totdeauna, sa nu mai concepeti pas fara sa auziti baiata celuilalt. Sa vi se acreasca buzele atunci cand nu simtiti dulceata sarutului iar ochii sa va fie seci, in timp ce inima plina de lacrimi amare din exasperanta iubire.

Tot ce va doresc esti iubire. Sa iubiti asa cum nu stiati ca sunteti in stare. Sa va pierdeti mintile incercand sa oferiti totul, dar voi sa nu primiti nimic. Sa vi se cearna ganduri in disperare, atunci cand nu simtiti respiratia aceluia harazit pentru voi.  Va doresc iubire pana la cer, si-nnapoi. V-o doresc mai mult decat probabil v-o doriti voi. Dar sa nu uitati, ca de fapt, nu va fi niciodata a voastra. 

Anunțuri

~ de sirenes pe 10 Mai 2011.

2 răspunsuri to “Blestem”

  1. Până la urmă iertarea este cea care îți dă satisfacție și liniște. Viața este dreaptă până la urmă și pedepsește pe cei care nu joacă cinstit. Mai devreme sau mai târziu se întoarce roata 🙂

    • Nu ma indoiesc de asta.:P Era o replica intr’un film, ceva de genul ca, cea mai mare pedeapsa pentru o persoana pe care ai iubit’o candva si care te’a iubit, este s’o uiti, sa stergi orice urma lasata de el sau ea din inima si din gand. Uitarea implica si iertare, pentru ca daca nu ierti, ti’e imposibil sa treci peste. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: