I’ll be missin’ you
R.I.P.
Aseara, citind una din multele conversatii avute cu el, am gasit la un moment dat ceva ce m’a intristat cumplit. Era singura persoana care ma incuraja zilnic sa scriu si care ma asigura la tot pasul ca voi ajunge undeva cu asta. Conditia pentru a mi se indeplini visul, era una simpla, sa’l am pe el ca impresar. Si nu isi dorea nimic mai mult de la mine, decat sa ii scriu necrologul. Apoi, procesand ceva mai adanc informatia, a rectificat ” De fapt nu e nevoie. Ca mori sigur inaintea mea. Eu traiesc 100 de ani. :)) „
Se pare ca timpul nu mai stie sa numere. Si e atat de trist. Avea doar 23 de ani si o ambitie cum nu ati mai vazut. Pentru el cerul nu era nicicum limita. Avea in plan sa deschida o cafenea in Bucuresti, ii trebuiau doar vreo 100 de mii de euro, dar asta nu era problema, pentru ca vorbeam de el. Problema era cum sa o deschida pe marte. Terra era de’acum nimic senzational.
Viata lui s’a incheiat pe cat de tragic pe atat de brusc. Ca mai toti tinerii care mor, se pare ca viteza i’a pus „capac”. Din cate am inteles, a facut o depasire la care nu s’a asigurat si a intrat frontal intr’un tir. Cosciugul este inchis, asa ca amintirea lui va ramane asa cum a fost si pana acum….a unui baiat frumos, cu ochi de smarald.
Mi’a fost greu sa scriu ceva pana acum, si inca efortul mi se pare coplesitor. Imi e din ce in ce mai greu sa inteleg rostul mortii si suferinta care o aduce celor din jur. De prea multe ori este prea nedrept, si de prea multe ori cautam raspunsuri la intrebarile create in situatiile de genul. Ironia ar fi, ca niciodata nu plecam cu raspunsuri, ci doar cu un oftat adanc, si cu mai multe intrebari, pe care le asezam frumos undeva, sperand ca intr’un final, raspunsurile totusi vor fi gasite.Eu personal le caut de ceva timp. Cel putin le cautam, dar am renuntat. Si totusi…. de ce el?!?
Spunea ca a iubit o singura data in viata lui, dar atunci era copil. Acum astepta doar fata care sa ii suceasca mintile, dar ii era teama sa recunoasca faptul ca a gasit-o. Dar eu stiam. Ii era frica de moarte, si mereu cand subiectul era totusi deschis, considera ca e mai bine sa il ocolim, pentru ca nu se pune problema. Suntem atat de naivi cu totii. Atat de inconstienti cateodata si nu vrem sa luam in considerare varianta ca maine la fel de bine, nu am mai putea fi. Si asta nu inseamna pesimism, ci doar realism.
L’am cunoscut bine si l-am iubit mult. Nu a fost niciodata omul cu prieteni multi. Prietenul lui cel mai bun, a murit in urma cu 2 ani, si de atunci ii plange de dor. I se rupea inima de fiecare data cand isi aducea aminte. In schimb, amici avea multi…. prea multi as spune. Si totusi tinea la toti. Doar ca intotdeauna stia pe cine se putea baza si pe cine nu. Mai in gluma, sau mai in serios, din orice intamplare si orice ironie, facea o lectie de viata. El era omul vesnic bine dispus, mereu vesel, mereu fericit. Isi dorea sa traiasca, si viata il iubea, pentru ca mai mereu i’a oferit ceea ce a avut nevoie.
E trist ca a lasat in urma niste parinti care au fost tot timpul mandri de el si un frate care il diviniza. Ne’a lasat in urma pe noi toti. Si daca nu i’as fi spus… daca nu l’as fi batut la cap de atatea ori. Daca ar fi avut grija asa cum promitea mereu sa o faca…
Atati de „daca” si totusi lucrurile sunt cum sunt. Imi e dor de el si probabil o sa’mi mai fie o perioada lunga de timp, pentru ca oameni ca el, se uita greu, sau niciodata. A luat cu el o bucata din inima mea.
Te iubesc pentru totdeauna! Poate ne vom revedea curand. E tot ce’mi doresc!
Sirenes' Blog 
Huh am lacrimi in ochi si mi trec prin fata ochilor kateva imagini a unora kare l’a fel i’a inghitit pamantu 😦
😦
Scuza-ma,acest baiat avea un cont pe facebook? Sau mai ai alte poze cu el?
http://www.facebook.com/necula.razvan.79
El e.