Demisionez

Privesc fetele voastre intunecate, intr’o incapere asa de senina. Va ascult soaptele asurzitoare ce imi zgaraie timpanul…intr’o liniste ce macina pana si sfintii. Atatea vorbe aruncate « la tinta » , care sa loveasca fatal… desi traim intr’o lume care si’a pierdut de mult sensul si logica, ajungand doar haos. Ma cutremura atatea priviri ascunse prin colturi sumbre… dar atat de clar incarcate de ura. Afisati atatea zambete false, ce va imbatranesc trasaturile si imi brazdeaza obrajii de lacrimi, ce le irosesc pentru scaunul de langa mine.

Atatea carti scrise despre umanitate, dar nici una care sa te invete cum sa fii cu adevarat om. Atatea versuri ce deplang soarta trista de zi cu zi, a unor suflete chinuite de neimplinire. Si atatea cantece, ce isi elogiaza dragostea de care nu vor putea avea niciodata parte. Toate acestea tiparite in documente si pastrate in arhive, numai pentru ca apoi sa poata fi prefacute in cenusa.

Se pare ca totul se uita, iar ceea ce’a fost se sterge atat de usor. Traim intr’un timp, in care totul se pierde, doar la apasarea unui buton. Se ucid suflete, se sterg identitati, se distrug natiuni, se dizolva planete… dar mai presus de toate, se pierd credinte. Asta se intrampla, cand uiti ca  nu esti decat o particula de gunoi, ratacita intr’un univers prea mare, sa indraznesti macar sa ti’l imaginezi. Doar cu un gest, poti fi si tu sters.

De fapt de veacuri tot uitam ce inseamna ura si rautatea, pentru ca au devenit parte din noi si de prea mult timp repetam aceleasi greseli, care ne’au distrus vietile. Ne’am obisnuit atat de usor sa traim in ignoranta, incat am uitat cum sa ne aducem aminte, ce inseamna cu adevarat sa iubesti, sa fii milos si sa gandesti nobil.

A ramas din tot ceea ce a fost, doar o urma vaga de melancolie, care ne mai fura din cand in cand, o lacrima de regret. Trist este faptul, ca inca avem puterea, sa ne stergem ochii si sa o luam de la capat, in aceeasi stare de beatitudine hipnotizanta, ce te face sa crezi ca doar ai visat o lume mai buna. E ca si cand bunatatea nu ar fi existat niciodata, ci poate a fost doar un basm spus din batrani, ce incepe cu « a fost odata » si care inca isi cauta un final demn de amintit…

Zilnic, incepem o noua zi, uitand’o pe cea de ieri. Devenim amnezici temporar, sperand ca asta ne va face, macar pentru inca vreo cateva clipe fericiti. Se pare ca am uitat cine suntem si tristul adevar este ca ne incapatam sa fim nepasatori. Am ajuns o specie ca nici o alta…fara identitate, suflet sau Dumnezeu. Si ironic…avem inca pretentia sa ne numin « oameni » .

Daca asta inseamna sa fii om, pot spune cu zambetul pe buze, ca demisionez…. astazi, imi dau demisia din umanitate.

Anunțuri

~ de sirenes pe 8 Februarie 2010.

2 răspunsuri to “Demisionez”

  1. un singur cuvant caracterizeaza postul de mai sus…ADEVARAT…

  2. Avem cam multe pretentii , care raman la stadiul de pretentie….si atat.:|

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: