Fireflies

Ma gandeam cate clipe pretioase am pierdut traind, cand puteam mai bine sa visez. Da, am scris corect. Nu vroiam sa spun invers. Este vre’unul dintre voi intr’atat de fericit incat sa poata spuna ca nu mai are nevoie de vise?

Banuiala mea este ca. Nu sunteti fericiti… pentru ca fericirea nu va apartine. Visele sunt ale voastre. Puteti sa le aruncati in vant, sa le dati foc, sa le ascundeti, sa le urmariti, sa le priviti de la departare… va apartin.

Intalnesc destul de des in ultima vreme, copii de 21-23 de ani, care mai de care mai maturi si plini de experienta unei vieti pe jumatate traita in inconstienta. Tin discursuri interminabile despre moralitate si corectitudine, despre dreptate si alte lucruri care nu le sunt accesibile si despre care habar nu au mai nimic. Si pentru ce? Sa aiba satisfactia de moment ca au facut si ei ceva in aceasta lume care oricum ii ignora indiferent de cat de matur isi etaleaza parerile cu privire la viata.

Sa ii condamn sau sa ii las sa traiasca in aceiasi ignoranta uneori demna de mila? Lectia pe care am invatat-o ar fi sa nu ma ostenesc prea mult sa demonstrez celor din jur ca barna din ochiul lor e mai mare decat paiul din ochiul meu. La urma urmei cu ce folos? Hai sa fim realisti macar pentru o clipa. Prietenia si-a pierdut de ceva timp valoarea, credinta e mai subreda pe zi ce trece- indiferent de religie, familia a devenit o institutie pe care de disparitie, loialitatea a ramas doar un ecou din amintirea vremurilor bune, puritatea si gingasia au cazut in topuri, locurile fiindu’le luate de tot ce inseamna obscen si murdar, termenul de „fericire” nu mai apare in vocabularul nimanui fara sa fie urmat de cuvantul „bani”, si cate si mai cate…

Asta e o mica parte din ceea ce a devenit lumea noastra. O planeta plina de „pretenders”. Termenul l-am auzit acum cateva zile intr-un film. Se numea „Quid pro quo” daca nu ma insel. Cred ca majoritatea stiu ca verbul „to pretend” se traduce prin „a se preface”. Ei, cam asta suntem noi in zilele acestea din urma. Doar niste actori de doi bani, care si-au ales rolurile prost. Incercam sa pacalim pe cei din jur ca viata pe care o avem, de fapt a fost menita altcuiva, iar noi incercam doar sa luptam pentru ceea ce de fapt ni se cuvine. Pe cat e de trist, pe atat e de jalnic.

Toate astea vin odata cu varsta si cu dezvoltarea personalitatii noastre de maimute evoluate. As fi tentata sa incep sa cred in evolutie si asta doar pentru ca pe zi ce trece, e tot mai mare lupta pentru suprematie, pentru dominatie. Dar daca stai linistit si nu te mai strofoci atat sa te observe si sa te proslaveasca toti cei din jur ce ar fi? De fapt nu poti, nu?

Pai cum sa poti? Doar asta a fost scopul tau de cand ai tai parinti te’au adus pe lume. Scopul tau a fost sa fii cineva. Si uite asa iti ranesti prietenii, uiti de familie, incalci cam tot ceea ce considerai principiu veritabil al existentei tale, devii cam ca 90% din populatie. Devii inca o maimuta din turma, care isi bate cu pumnii in piept sa il ia cineva in seama, dar din nefericire pentru tine, asta nu se intampla. Daca stai si te gandesti, e cam nedrept. Dupa ce ai sacrificat atatea, sa ramai si fara bani, si fara prieteni, si fara Dumnezeu, si fara mandrie… chiar si fara cersetorul din coltul blocului caruia ii mai dadeai cate un leu din cand in cand. Acum nu te mai recunoaste nici el, pentru ca de ceva timp nu i’ai mai dat banul „cuvenit”.

Si cam asta e povestea omului. De ce sa imi pierd timpul sa il conving de toate cele de mai sus, cand pot la fel de bine sa imi vad de visele mele si de viata mea. Am descoperit ca am paie in ochi, nu doar un pai. Dar imi consum energia incercand sa scot unul cate unul si sa imi vindec ochii. Nu mai irosesc clipele mele pretioase, incercand sa fac operatii complicate, pentru extragerea de barne din ochii altora. Poate suna a egoism, dar din punctul meu de vedere e doar supravietuire. Pentru ca stiti cu totii la fel de bine, ca daca nu va primiti portia cu care ati fost obisnuiti, uitati in o fractiuni de secunda, ca a existat un prieten candva care v’a facut un bine.

Eu raman cu visele mele pline de licurici, curcubee si fluturasi. Si cred ca imi mai permit macar un an sa cred in magie, in mos Craciun si in dragoste. Apoi, probabil o sa ma trezesc si eu in rand cu toata lumea, urmarind stirile de la ora 19 si facandu’mi griji ca maine nu mai am pe cine sa injunghii pe la spate, ca sa’mi platesc rata la noul apartament si noua masina decapotabila pe care oricum nu mi’o puteam permit. Poate o sa devin la fel de ipocrita ca toti „prietenii” care mi’au demonstrat ca prietenia nu se merita data oricui. Poate o sa uit ca am fost candva doar un copil naiv si am scris articolul asta…. sau poate nu!

~ de sirenes pe 10 ianuarie 2010.